Încep această mică poveste prin a spune pur și simplu că mă consider o persoană norocoasă. De ceva vreme tot cochetam împreună cu Andrea, soția mea, cu ideea de a ne muta în afara orașului, iar după multe peripeții, anul trecut am și reușit, așezându-ne într-un loc liniștit, la marginea unui sat, unde pădurea este la 10 minute de mers pe jos.
Pădurea despre care vorbesc nu este foarte spectaculoasă comparativ cu o pădure de munte, fiind așezată la câmpie și fiind destul de mică și deasă, alcătuită deopotrivă din copaci bătrâni, stejari și plopi ce făceau odinioară parte din Codrii Vlăsiei dar și din foarte mulți copaci tineri, în principiu salcâmi. Chiar și așa, poate fi plină de multe surprize plăcute! Am ținut să menționez că este o pădure deasă deoarece primăvara, atunci când vegetația crește foarte mult, se formează ziduri impenetrabile care fac din zărirea și fotografierea animalelor sălbatice o operațiune destul de grea. Totuși, dacă la început priveam acest lucru ca pe un dezavantaj și deseori mă întorceam acasă cu cardul gol, am învățat destul de repede că mi s-a ivit în cale o foarte bună oportunitate de a reîmprospăta ceea ce știam despre obiceiurile animalelor sălbatice, de a exersa cum mă pot deplasa prin pădure fără a face foarte mult zgomot și totodată cum pot să mă întorc acasă cu cât mai puține căpușe și înțepături de insecte – ultima parte reușindu-mi în teorie mai mult decât în practică.
Așadar, să purcedem.
Studiază, studiază, studiază…
Observarea și fotografierea unui animal sălbatic ține puțin de noroc și de cât de multe știi despre comportamentul său.
Din comoditate, dar totodată și pentru că resursele sunt abundente, un loc bun de a găsi materiale de studiu este celebrul Amazon. De acolo am cumpărat foarte multe cărți utilizate, în stare bună, pentru sume modice, în jurul a 2 – 3 lire. Personal m-am îndreptat spre autorii din Marea Britanie care au darul de a îmbina poveștile personale, de multe ori hazlii cu detalii despre subiectul în cauză. Alte resurse pot fi grupurile de Facebook sau forumurile de afară , unde comunitatea este foarte dezvoltată și sunt foarte multe observații împărtășite de către pasionați, cât și grupurile din țară, aflate în ascensiune.
Totuși, cel mai important rămâne timpul petrecut în teren. Este una să citești despre cum arată o urmă de bursuc și alta să o vezi în realitate și să încerci să urmărești cam unde duce.
Cum mă îmbrac
O îmbrăcăminte care este comodă, nu face foarte mult zgomot și permite corpului să respire este întotdeauna de dorit. Partea bună este că nici nu trebuie să arunci o sumă mare de bani pentru a achiziționa un echipament de top. Spre exemplu, echipamentul meu este luat de la Decathlon, de la raionul de vânătoare, de care sunt mulțumit și îl folosesc de ani buni, fără a arăta semne majore de uzură.
Din punct de vedere al anotimpurilor, primăvara, vara și toamna devreme prefer întotdeauna pantaloni lungi și bluzele subțiri cu mâneci lungi, chiar dacă este cald, deoarece mă strecor prin foarte multă vegetație și risc să iau tot felul de insecte pe haine. Atunci când se lasă frigul, toamna târziu sau iarna, este important să te gândești ce vrei să faci – te vei plimba mult timp și vei depune efort sau plănuiești să stai la pândă o perioadă îndelungată? Dacă știu că în ziua respectivă mă voi deplasa pe distanțe lungi, prefer să mă îmbrac mai subțire pentru că mă voi încălzi pe parcurs și nu voi transpira. Ca încălțăminte, de fiecare dată port bocanci pentru că sunt mai comozi și totodată risc mult mai puțin să fac o entorsă din cauza terenului denivelat.
Un aspect uneori trecut cu vederea este cel al parfumurilor și deodorantelor. De fiecare dată încerc să limitez cât mai mult folosirea acestora atunci când mă aventurez pe teren pentru că animalul poate simți mirosul și poate fugi imediat. Același sfat se aplică și hainelor – de exemplu, nu folosesc balsam când le spăl și întotdeauna le las la aerisit cu o zi înainte de a pleca la fotografiat.
Mâncare și hidratare
Turele în care mă duc deseori nu depășesc jumătate de zi, dar de fiecare dată, chiar dacă plănuiesc să stau în pădure cel mult o oră, iau cu mine un bidon cu apă și ceva de mâncare, de obicei biscuiți și fructe sau un sandviș – două. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este să ți se facă foame și sete și să nu ai nimic la tine, pentru că te vei concentra mai greu și vei deveni mai neîndemânatic, situație încercată pe proprie piele. Nu mai menționez faptul că toate ambalajele le depozitez în rucsac și le arunc când ajung acasă sau la primul coș de gunoi întâlnit în cale.
Dacă tot am vorbit de mâncare, de fiecare dată am sacosă la mine pentru că în funcție de anotimp, pădurea are de oferit câte ceva. Spre exemplu, la momentul la care scriu, socul este înflorit și nu îmi ia mai mult de 5-10 minute pentru a strânge o cantitate suficientă pentru a face câteva sticle delicioase de socată.
Deplasarea
Un citat favorit pe care l-am descoperit recent într-o carte editată prin anii ‘80 spune așa: deplasează-te întotdeauna încet și chiar și atunci când crezi că te miști lent, redu și mai mult viteza. Nu de puține ori sunt momente când parcurg 20 de metri și în 5 minute sau chiar mai mult. Atunci când ajung într-un loc unde cred că sunt șanse să dau de un animal sălbatic, de obicei fac 5-6 pași, mă opresc, ascult și mă uit în toate direcțiile, mai fac alți 5-6 pași și tot așa, pentru că nu știi niciodată unde s-ar putea ascunde animalul.
Un alt lucru de luat în seamă este contrastul. O matahală de om în plin soare sau având pe fundal un cer albastru va fi mai ușor de văzut de către un animal, cu tot echipamentul de camuflaj :). Chiar dacă durează mai mult să mă deplasez, folosesc rute ocolitoare, pe la umbră sau prin desișuri pentru a nu mă face vizibil.
Direcția vântului este foarte importantă, de fiecare dată încercând să am vântul din față atunci când mă deplasez pentru că altfel risc să fiu descoperit de către animal.
În a doua parte a articolului voi vorbi despre echipamentul foto, diverse unelte pe care le iau cu mine de fiecare dată și etica observării și fotografierii animalelor sălbatice.